Virtute (greacă αρετη; latină
virtus) este deprinderea şi stăruinţa statornică de a împlini, cu ajutorul harului dumnezeiesc, legea morală întreagă
[1], biruind diversele
ispite venite din partea
Celui Rău.
Veghea şi
rugăciunea sunt armele pentru a birui ispitele precum spune chiar
Mântuitorul:Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită.(Mt26.41)
Asemănarea cu Dumnezeu
Facerea spune că omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu.
Ioan din Damasc scrie: 'Exprimarea
după chipul indică raţiunea şi
libertatea, în timp ce exprimarea
după asemănarea indică îndumnezeirea prin virtute.’ Dobândirea virtuţilor este redobândirea asemănării cu Dumnezeu.
Spre deosebire de chipul lui Dumnezeu, care nu poate fi niciodată
pierdut nici chiar de cei mai păcătoşi oameni, asemănarea depinde de
alegerea morală, de ,,virtute”. Virtuţile nu sunt o înzestrare pe care
omul o are de la început, ci un obiectiv la care trebuie să ajungă, care
poate fi obţinut prin efortul propriu şi prin
Harul lui Dumnezeu.
Însuşirile virtuţii creştine
Însuşirile virtuţii creştine sunt:
1) Tăria şi curajul de a împlini virtutea
Mântuitorul spune:Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum
împărăţia cerurilor se ia prin asalt, iar cei ce dau asaltul o cuceresc.
(Matei 11.12)
Apostolul Pavel scrie efesenilor:
10.În sfârşit, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui.
11. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. (Efes6.10-11)
Apostolul Pavel scrie filipenilor:Pe toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întăreşte.(Flp4.13)
2) Alegerea virtuţii trebuie să fie de bună voie, adică să respecte
libertatea omului:
Apostolul Pavel spune:,,Căci dacă fac aceasta de bună voie, am
plată; dar dacă o fac fără voie, am numai o slujire
încredinţată."(1Cor9.17)
3) Virtutea trebuie să se arate prin fapte:
Iisus spune:Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în
împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.
(Matei 7.21),,Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu
fapta şi cu adevărul.”, îndeamnă apostolul Ioan(1Ioan3.18),,Cine are
poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va
fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui.``, arată
Mântuitorul(Ioan14.21)
4) Virtuţile creştinilor izvorăsc din
dragoste
Iată ce spune apostolul Pavel:
4Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate:
dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,
5nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,
6nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,
7acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. (1Cor13.4-7)
Virtuţile creştine
(Pentru detalii referitoare la virtuţile particulare, teologice şi morale, consultaţi articolele corespunzătoare)
Virtuţile sunt de două feluri
a)
Virtuţi teologice
1)
Credinţa este una din cele trei virtuţi teologice (alături de
nădejde şi
iubire) prin care omul crede în existenţa Sfintei Treimi (
Dumnezeu-Tatăl,
Iisus Hristos şi
Duhul Sfânt), a duhurilor (
îngerii şi
demonii), a lumii ca zidire a lui Dumnezeu, în
tainele Bisericii, în
învierea morţilor, în
Judecată şi în (
raiul şi
iadul) care urmează după viaţa pământească.
2)
Nădejdea în
Dumnezeu şi în făgăduinţele sale (
învierea morţilor, viaţa veşnică în
rai)
este una din cele trei virtuţi teologice. Omul nu trebuie să-şi pună
nădejdea în el (în forţele proprii, în banii săi) sau în alţii, nu
trebuie să se deznădăjduiască indiferent de
păcatul
săvârşit, dar nici să nădăjduiască fără frică în mila lui Dumnezeu. El
trebuie să-şi pună nădejdea numai în Dumnezeu, să păzească poruncile
Domnului şi el va fi scăpat din nevoi şi ajutat, urmând, la venirea a
doua a lui
Hristos, să intre în stăpânirea pământului.
3)
Iubirea (dragostea) este cea mai mare dintre cele trei virtuţi teologice (celelalte două fiind
credinţa şi
nădejdea) precum spune
apostolul Pavel (1Cor13.13). ,,Dumnezeu este dragoste” (1Ioan4.8,16) şi dragostea este de la
Dumnezeu
(1Ioan4.7), arată apostolul Ioan. Ea este, nesfârşită (1Cor8.8),
asemenea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel învaţă că fără iubire toate
virtuţile (darul grăirii în limbi străine, darul proorociei, darul
cunoaşterii totale, darul
credinţei perfecte, darul
milei absolute, darul ascezei) nu folosesc la nimic. Cel ce are dragoste nu suferă de
păcate- continuă apostolul Pavel- căci dragostea nu
pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de
mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se
mânie, nu se
gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire. Cel ce iubeşte are şi celelalte virtuţi, este şi
îndelung-răbdător, şi bun, se bucură de
adevăr, acoperă totul,
crede totul,
nădăjduieşte
totul, suferă totul, încheie Pavel (1Cor13.4-7). ,,Cine acoperă o
greşală, caută dragostea, dar cine o pomeneşte mereu în vorbirile lui,
dezbină pe prieteni.", învaţă
Solomon
(Prov17.9) Ura stârneşte certuri, dar dragostea acoperă toate
greşelile, arată acelaşi Solomon (Prov10.12). ,,Prin dragoste şi
credincioşie omul ispăşeşte nelegiuirea, şi prin frica de Domnul se
abate de la rău.", învaţă acelaşi Solomon (Prov16.6). Porunca iubirii
lui Dumnezeu şi porunca iubirii aproapelui cuprind toată Legea şi toţi
proorocii, după cum spune
Iisus
(Mat22.37-40). Tot Mântuitorul spune că trebuie să ne iubim unii pe
alţii aşa cum ne-a iubit El.(Ioan13.34) Există mai multe feluri de
iubire: iubirea oamenilor de către Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu (de
către oameni), iubirea aproapelui. Iubirea aproapelui are mai multe
cazuri particulare: iubirea bărbat-femeie, iubirea părinţi-copii,
iubirea vrăjmaşilor, iubirea străinilor, iubirea stăpânului de către
rob, iubirea dintre prieteni, iubirea de sine.
b)
Virtuţi morale
1)
Înţelepciunea şi priceperea sunt virtuţi morale care înseamnă păzirea şi împlinirea legilor şi poruncilor lui Dumnezeu.
2)
Smerenia este o virtute morală care constă în ajutarea, slujirea, punerea mai presus a celorlalţi. Ea este opusă
mândriei, egoismului şi slavei deşarte. Smerenia se însoţeşte cu inocenţa şi curăţenia copiilor, cu
înţelepciunea, cu harul Domnului, cu cinstea şi cunoştinţa căii Domnului şi, în scurtă vreme, cu bogăţia, slava,
mântuirea şi
viaţa veşnică.
Dumnezeu înviorează duhurile smerite şi mângâie pe cei smeriţi.
Biblia oferă atât modele de smeriri (Nabucodonosor, Ahab, Manase) cât şi modele de smerenie (Iosia, Ezdra, psalmistul
David,
Fecioara Maria,
apostolul Pavel şi modelul suprem,
Iisus). Smerenia trebuie să fie podoaba tuturor,
apostoli precum Pavel sau oameni obişnuiţi, bărbaţi sau femei, tineri sau bătrâni,
săraci sau bogaţi.
3) Sinceritatea, adică respectarea
adevărului.
Adevărul este o valoare pe care omul trebuie s-o respecte şi s-o caute.
El are două sensuri: primul se referă la adevărul cel ştiut de om
(rezultat din corespondenţa cu faptele reale) iar al doilea sens se
referă la calea dreaptă a credinţei creştine. În primul sens omul
trebuie să umble în adevăr, adică să evite
minciuna,
să spună tot adevărul (respectând confidenţialitatea unor informaţii
profesionale sau personale). În al doilea sens adevărul credinţei
creştine eliberează pe om din robia
păcatului.
Mântuitorul nostru ,,voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină
la cunoştinţa adevărului; de aceea preotul trebuie ,,să îndrepte cu
blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să
ajungă la cunoştinţa adevărului”; Dumnezeul cel Viu este ,,stâlpul şi
temelia adevărului.
Iisus însuşi este ,,calea, adevărul şi viaţa.”
Duhul Sfânt este ,,duhul adevărului”.
Apostolul Iacov arată că întoarcerea la adevăr a unui rătăcit
mântuieşte un suflet de la moarte, acoperind multe păcate.
4) Cumpătarea adică evitarea
lăcomiei de băutură şi mâncare, dar şi cumpătarea în îmbrăcăminte (Prov7.10) şi în vorbă
[2]
5)
Răbdarea
este o virtute care constă în puterea de a îndura greutăţile şi
neplăcerile vieţii, de a aştepta în linişte evenimentele vieţii şi
intrarea în
împărăţia lui Dumnezeu.
Ea este roada Duhului, podoaba sufletului, mediul prielnic în care
cuvântul lui Dumnezeu face roadă. Pierderea răbdării poate duce la
revolta faţă de Dumnezeu.
Înţelepciunea,
dragostea
şi necazurile, ca încercări ale credinţei, aduc răbdare. Nădejdea
creştină, care vizează lucrurile nevăzute, şi anume împărăţia lui
Dumnezeu, necesită răbdare prin însăşi natura ei. Creştinul trebuie să
fie răbdător şi neclintit în crâncene încercări ca
Iov , răbdător ca prigoniţii
apostoli, sau ca
Hristos care, nevinovat fiind, a răbdat moarte de ocară pentru a ne curăţa de
păcate. Creştinul trebuie să fie conştient că prin
credinţă şi răbdare moştenim făgăduinţele căci ,,cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit”.
6)
Stăruinţa în bine (perseverenţa) este o virtute morală care constă în perseverenţa în păzirea poruncilor, în
rugăciune şi în împărtăşirea de tainele
Bisericii.
7)
Blândeţea
este o virtute morală care constă într-o atitudine calmă, domoală,
paşnică, prietenoasă, caldă, înţelegătoare, omenoasă faţă de cei din
jur. Ea este o roadă a Duhului, o îmbrăcăminte a inimii care trebuie
căutată. Ea domoleşte
mânia şi
înţelepciunea adevărată este însoţită întotdeauna de blândeţe. Creştinii vor învăţa şi îndrepta pe alţii cu blândeţe, iar
necredincioşii trebuie să fie blânzi cu cei care-i învaţă. Psalmistul ne încredinţează că cei blânzi vor avea belşug de
pace iar
Mântuitorul arată că cei blânzi vor moşteni pământul la sfârşitul acestui veac. Modelul suprem este
Iisus, cel care este blând şi
smerit cu inima, păstorul care călăuzeşte blând oile sale.
8)
Pacea
9)
Prietenia este una din virtuţile morale, care constă în a
iubi oricând, chiar şi în nenorocire.
[3]
10)
Iertarea este una dintre virtuţile creştine fundamentale. Ea este una din caracteristicile definitorii ale lui
Dumnezeu,
care este iertător, dar şi drept, potrivit unei măsuri şi a unei
pedagogii care întrec puterea de înţelegere omenească. În Legea Veche
existau anumite
păcate
pentru care erau rânduite jertfe de ispăşire a păcatelor, care aduceau
iertarea acestora. De asemenea, o dată la şapte ani era instituit anul
iertării în care cei care împrumutaseră bani erau obligaţi să-şi ierte
datornicii; oamenii erau în acelaşi timp chemaţi să nu refuze vreun
împrumut în preajma acestui an şi să nu-l dea cu părere de rău, ci să-i
ajute pe cei lipsiţi pentru a diminua sărăcia din ţară. Tot în acea zi
se citea şi Legea în auzul poporului. Botezul lui
Ioan era botezul
pocăinţei spre iertarea păcatelor.
Iisus
a venit pe pământ având, în calitatea sa de Dumnezeu, puterea de a
ierta păcatele, pe care şi-o exercită în câteva cazuri, scandalizând pe
mulţi care nu ajunseseră să recunoască în El dumnezeirea adevărată.
Iisus, care-i învaţă pe
apostoli rugăciunea Tatăl nostru, arată că atunci când ne
rugăm,
noi trebuie să cerem lui Dumnezeu să ne ierte greşalele noastre precum
iertăm şi noi greşiţilor noştri şi, mai mult, ne spune că dacă nu vom
ierta acestora, nici Dumnezeu nu ne va ierta nouă greşelile. Mântuitorul
ne învaţă ce trebuie să facem când cineva greşeşte faţă de noi. Iisus a
transmis puterea de a ierta păcatele apostolilor care au transmis-o la
rândul lor
preoţilor. Iertarea păcatelor se obţine astăzi prin
spovedanie şi
împărtăşanie în cadrul
Bisericii.
Există şi o iertare care este un păcat şi anume iertarea infractorilor
de către judecători, care este o scârbă înaintea Domnului.
11)
Mila este o virtute morală prin care este ajutat cel în nevoie. Una dintre caracteristicile esenţiale ale lui
Dumnezeu
este mila: ,,Dumnezeu [este] iubitor de oameni, milostiv,
îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, care păzeşte
adevărul şi arată milă la mii de neamuri Domnul" (Ieşirea 34,6--7).
Tradiţia Bisericii arată că se face vinovat de un
păcat împotriva
Duhului Sfânt acela care păcătuieşte neîncetat bazându-se pe faptul că Dumnezeu, fiind milostiv, îl va
ierta la nesfârşit; la fel cel care şi-a pierdut
nădejdea
în mila lui Dumnezeu, crezând că păcatele lui sunt atât de mari încât
ele nu vor mai putea găsi iertare la Dumnezeu. Acestea două sunt păcate
împotriva virtuţii teologice a nădejdii.
[4]Omul
trebuie sa urmeze modelul de milostenie al lui Dumnezeu:Fiţi milostivi,
precum şi Tatăl vostru este milostiv", îndeamnă Iisus (Luca 6, 36)
precum a făcut tatăl fiului risipitor cu fiul său care s-a pocăit. Cel
ce este milostiv îşi face bine sufletului propriu prin mila sa, îl
cinsteşte pe
Dumnezeu
şi este binecuvântat de Acesta care îl răsplăteşte în nenumărate
feluri. Sufletul binefăcător va fi săturat, şi cel ce udă pe alţii va fi
udat şi el, ne încredinţează
Solomon.(Proverbe 11,25) Mila trebuie făcută în ascuns, fără să ştie stânga ce face dreapta, cum spune Iisus, şi cu bucurie, cum spune
apostolul Pavel. Cel milostiv face daruri şi acordă împrumuturi. Mila este una din podoabele creştinului. Modele de milă au fost
Iov, Tabita, Corneliu, Pavel şi, mai presus de toate,
Iisus, care s-a milostivit de toţi bolnavii cărora le-a dăruit
tămăduirea.
Mila poate îmbrăca însă şi forme negative, atunci când se referă la
mila faţă de infractori care se traduce prin nepedepsirea acestora
pentru infracţiunile comise (Deuteronom 13.8; 19,13; 19, 21; Evrei
10,28).
12)
Dreptatea este una din virtuţile morale. Ea constă în respectarea atât a poruncilor, îndemnurilor creştine cât şi a legilor ţării.
13)
Hărnicia este una din virtuţile morale care constă în a
munci cu sârg şi care duce la sporirea cinstită a veniturilor.
Note
- ↑
Arhiepiscopia Ortodoxă Romană a Vadului , Feleacului şi Clujului-
Învăţătură de credinţă ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, ISBN 973-8248-43-4
- ↑ Prov 21.23, Prov 14.3, Ps39.1, Prov 12.13, Efes 5.3-5, Iac1.26, Mat12.36-37
Ps141.3
- ↑ Prov18.24
- ↑ Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului- Învăţătură de credinţă ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 394, ISBN 973-8248-43-4
Bibliografie
- Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi
purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1997, Bucureşti, ISBN 973-9130-88-7
- Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului - Învăţătură de credinţă ortodoxă, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod, ediţia a 3-a revăzută, prefaţă la ediţia I de Bartolomeu Anania, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, ISBN 973-8248-43-4
- Carte de învăţătură creştină ortodoxă, pag 181-186, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1978, Bucureşti
Sursa:
ro.orthodoxwiki.org/Virtuți
Virtutile sunt patrimoniul moral al omului. Ele il ajuta sa se comporte
bine in orice circumstanta, adica sa-l faca bun in sensul cel mai
adevarat si complet.
Virtute ( latina virtus) este dispozitia sau proptitudinea puterilor
omului, obisnuita, bine stabilita, care il directioneaza spre fapte
bune.[1] Virtutea este excelenta morala a unui barbat sau a unei femei.
Cuvantul este derivat din grecescul arete . Asa cum este aplicat
oamenilor, o virtute este o trasatura de caracter buna. Latinescul
virtus inseamna, literal, "barbatie," de la vir, "om" in sensul
masculin; si, initial, se referea la virtutile masculine, razboinice cum
este curajul. Ca o ironie a etimologiei engleze, printre multe altele,
cuvantul "virtute" este adesea utilizat privitor la castitatea unei
femei.
�n greaca, este folosit cuvantul "excelare intrata in obisnuinta." Este
ceva practicat �n toate timpurile. Virtutea perseverentei este necesara
tuturor si pentru toate virtutile deoarece este o obisnuita a
caracterului si trebuie folosita permanent de orice persoana care
doreste sa ramana virtuoasa. Biserica Ortodoxa propovaduieste faptul ca
trupul, dar si sufletul, trebuie invatate si disciplinate deoarece omul
este o unitate a sufletului si trupului. Postul si auto-controlul sunt
izvoarele principale ale binelui si temelia dobandirii virtutilor.